Evoluţia costumului în perioada interbelică (I)

miss1Din cele mai vechi timpuri, corpul uman a fost, pe rând, inspiraţia pictorilor, sculptorilor, chiar şi a arhitecţilor, gândindu-ne la perfecţiunea şi monumentalitatea pe care faimosul Da Vinci a acordat-o omului. Dincolo de drapajele antichităţii, de costumele cilindrice ale Evului Mediu şi rigiditatea costumelor „carapace” ale epocii elisabetane, costumul înfăţişează în primul rând trei mari caracteristici: 1) protecţia, 2) utilitatea 3) comunicarea vizuală [1]. Dacă protecţia şi utilitatea costumului sunt două caracteristici ce au evoluat odată cu acesta, comunicarea vizuală prin intermediul înveşmântării a apărut odată cu formarea claselor sociale, ca semn distinctiv între acestea. De pildă, timp de secole, în Europa, culoarea roşie era apanajul strict clasei nobiliare, interzis fiind supuşilor – de menţionat ca în urma războiului ţărănesc german din secolul XVI, între primele revendicări se afla dreptul de a purta haine roşii. Cu siguranţă   purpuriul e o moştenire a antichităţii romane ce a făcut faţă cu demnitate negurii secolelor. Aşadar, putem vorbi despre clasele înstărite ale societăţilor apuse ca despre nişte adevăraţi „trendsetteri”.

Însă nimic nu este mai impresionant decât evoluţia costumului în secolul XX. De la încâlcita modă art nouveau a începutului de secol şi până la silueta „scândură” îmbrăcată „à la garçonne”, costumul a cunoscut o evoluţie spectaculoasă. Dacă la debutul anilor 1900, doamnelor nu le era permis sa-şi arate pantofii de sub rochiile rigide, puternic încorsetate şi nesănătoase, după doar 30 de ani, lungimea acestora se afla la nivelul genunchilor, ceea ce a scos la iveală pantoful, neînsemnat până atunci, fapt ce a atras cu sine o nouă industrie ce avea să înflorească în scurt timp. Mănuşile, scurte sau lungi, în funcţie de momentul zilei – accesorii ce nu puteau lipsi unei doamne când ieşea în societate, vor deveni doar elemente ce aveau sa amintească de acele vremuri cu rochii incomode şi pălării cu boruri supradimensionate.

Industrializarea, modernizarea şi emanciparea femeii – care intrase în slujbe în locul bărbatului plecat pe front în timpul primului război modial aveau să traseze liniile unei noi ere a veşmintelor: mai simple, mai funcţionale şi – ca un imperativ al situaţiei create de război – mai ieftine, situaţie depăşită însă odată cu adoptarea modei pariziene din anii 30. Pentru unii îmbrăcămintea răspundea unei necesităţi fizice, iar pentru alţii era un etalon al prosperităţii şi al modernităţii. În mediul rural, femeile în vârstă îmbrăcau cu mândrie costumul naţional, iar lipsa acestuia în rândurile celor tineri era o dovadă a modernizării şi a adaptării ţărănimii la noul ritm de viaţă al societăţii româneşti. În mediul urban moda era mult mai diversă, fapt datorat în genere stratificării mai accentuate a populaţiei şi comunicării cu mediile pariziene. Moda feminină era complicată şi adesea capricioasă. Ca urmare a noilor modificări, se observă o tendinţă spre practic după 1918, în defavoarea imaginii „femeii bibelou” a începutului de secol XX. Revistele Veselia şi Pagina bărbatului din septembrie 1923 menţionau: „Fiindcă şi femeia se amestecă în treaba bărbatului, nu numai viceversa ne gândim că putem uşor publica în „Pagina bărbatului”, moda femeii. Mai ales moda. Că cine plăteşte moda decât bărbatul.”[2] Astfel, revista face o trimitere subtilă la prosperiatea soţului, ce se reflectă în rochiile soţiei.

Dacă în timpul războiului situaţia extremă şi starea generală de dezolare a făcut ca toată atenţia să fie îndreptată spre eroii momentului – soldatul şi sora de caritate, idealuri de simplitate umană, ceea ce a dus la simplificarea până la extrem a veşmintelor, perioada imediat următoare a adus cu ea noi concepte şi curente menite a pune înapoi pe picioare o întreagă Europă prin funcţionalitate, accesibilitate şi stil (ex. Bauhaus, cubismul). Geometrizarea formelor se va face simţită atât în arhitectură, cât şi în vestimentaţie în anii ‘20. Femeia ce experimentase de curând experienţele războiului începe să pretindă drepturi egale cu ale bărbatului, să îşi asume meserii accesibile doar bărbaţilor până atunci, atitudini ce îşi fac simţită prezenţa şi în vestimentaţie, acestea arătând o imagine masculinizată. Părul scurt era considerat o măsură de siguranţă în rândul femeilor încadrate în industria de război. Puţinele femei ce trăiseră îndeaproape experienţa belicoasă apar în pictorialele revistelor sub această imagine, alături de propriile poveşti de eroism. Aceste publicaţii nu au un efect imediat asupra coafurilor feminine, însă odată ce tunsoarea scurtă devine un lucru acceptat de societatea contemporană, în mod gradual, tot mai multe femei o adoptă. Idealul de frumuseţe feminină devine cel al adolescentei cu corpul băieţesc, multe femei apelând la zeama de lămâie sau la oţet pentru a obţine sau pentru a menţine aceste siluete de tip „scândură”.

Una din imaginile foarte populare în epocă devine cea a Gretei Garbo. Această imagine denota elaganţa de tip androgin. Femeile încearcă prin intemediul corsetelor, pe cale de dispariţie, de altfel, să îşi aplatizeze sânii, iar cu ajutorul taiorului drept, fără talie să redea nota masculină. Tunsoarea tip „bob” este adoptată de majoritatea reprezentantelor sexului feminin, iar ţigara devine un simbol al emancipării în rândul acestora. Moda nou răspândită era simplă şi practică: croi simplu, linii drepte, materiale ieftine.

Materialele utilizate pentru crearea pieselor vestimentare erau cu grijă selecţionate, iar dantela este unul din materialele cel mai des folosite. Designerii jonglează cu formele şi cu volumele prin intermediul materialelor fine, pastelate, a mătăsurilor, dar şi cu materialele sintetice, descoperite ca o consecinţă a dezvoltării industriei de război, şi popularizate mai apoi datorită accesibilităţii acestora.

Revoluţia vestimentară a perioadei interbelice și-a lăsat amprenta şi asupra modei masculine, uşor conservatoare, comparativ cu cea feminină.  În anul 1922, Emily Post publică „Etiquette”, primul ghid al gentlemanului, unde trasează directiile costumului de afaceri pentru bărbaţi. Acesta se dovedeşte a fi extrem de modern şi actual:

Nu alegeţi imprimeuri colorate pentru materiale [..] mizaţi doar pe cele în tonuri simple [..] nu alegeţi materiale sau culori care să semene cu cuvertura care se pune pe cal (sic!). Nu folosiţi sosete albe şi nu vă acoperiţi cu lanţuri sau embleme [..] Hainele unui gentleman sunt întotdeauna conservatoare şi este mai sigur să evitaţi orice este denumit „noutate”.

Costumul omului de afaceri specific perioadei interbelice este urmaşul consacratului „sack suit”, depăşit de „lounge suit” şi este compus din jachetă, vestă şi pantalon. În anii ‘30 această formulă devine obligatorie în birourile epocii, însăşi Corneliu Zelea Codreanu abandonând imaginea romantică a costumului tradiţional adoptat la începutul anilor ‘20 în detrimentul costumului pentru a reda seriozitate intenţiilor sale. Reverele sacoului accentuau singura zonă ce accepta culoare, prezentă în cămaşă şi cravată.

— va urma —

[1] Adina  Nanu, Artă, Stil, Costum, Ed. Meridiane, Bucureşti, 1976

[2] Veselia , din 13 septembrie 1923

sursa foto – Zoica Dona