De ceva vreme, societatea românească pare inertă din punct de vedere cultural și incapabilă să proiecteze – la scară largă – altceva decât un produs degenerat provenit din ignoranță. Această proiecție nu poate fi decât indicatorul unei defecțiuni în structura internă a societății și a elementelor ei structurale și funcționale. Dacă aceasta este o anatemă a societății umane contemporane, deci a omului secolului XXI, sau doar o rătacire a societații românești ca urmare a unor factori specifici, nu ne putem da seama decât printr-o analiză bine fundamentată în antropologia socială, ceea ce nu este cazul articolului de față. În fapt, îmi propun să conturez o imagine a aspectelor sociologice, insistând pe componenta culturală pentru a încerca in final sa reconsider premiza inițială într-o nouă perspectivă.
Deorece premisa nu presupune o discuție despre societate în sine, ci despre societate în orizontul culturii, mă voi mulțumi să accept o definiție mai largă si ambiguă a termenului și anume societatea ca structură unitară a lumii umane, în cadrul căreia se stabilesc relații pe mai multe planuri și care include și componenta politică. Cred că raporturile ce se stabilesc între individ și societate sunt două: proiecția individului în societate și proiecția societății în conștiința individuală. Elementele structurale ale societății provin din exprimarea primului raport, pe când elementele funcționale – cele care ne interesează cel mai mult – provin din exprimarea celui de-al doilea. Așezarea culturii în și față de societate poate fi stabilită prin considerarea ambelor raporturi și a zonelor de comunicare între ele.
Pentru a justifica afirmația facută, consider necesar să citez teza lui Lucian Blaga cu privire la modurile ontologice:
Una din tezele fundamentale ale filosofiei noastre este aceea cu privire la cele două moduri de a exista ale omului. Este vorba mai întâi despre existența omului în orizontul lumii date și în vederea conservării sale (modul I) și este, în al doilea rând vorba despre existența omului în orizontul misterului și în vederea revelării acestuia (modul II). (…) Cele două moduri ontologice, ireductibile unul la altul, chiar dacă ele comunică, se disting între altele și prin aceea că pentru fiecare omul este – în chip structural- altfel echipat[i].
Vom întelege cultura și conștiința culturală ca fiind proprii modului II, și, deși într-un prim stadiu o manifestare individuală, ele se afla într-o continuă devenire către o extensie a societății.
Cum anume se propagă totuși cultura la nivelul societății? Înțelegem prin cultură ansamblul tuturor eforturilor de proiectare în exterior a unei reprezentări interioare, însă proiecție care trebuie neapărat sa poarte o pecete stilistică și să capete o formă exterioară. În temeiul raporturilor individ – societate mai sus menționate se constituie un continuu transfer cultural care este atribuit elementelor funcționale ale societății. Educația, dezbaterea publică, filosofarea, manifestările artistice, existența unui Cerc de Societate și Cultură – și nenumarate altele – pot fi expresiile unei societăți substituite culturii sau cel puțin plasată într-un orizont cultural atâta timp cât aceste manifestari au și originea și finalitatea specifice matricii de factori stilistici în care se așează. Demersul cultural pornește în mod natural de la individ si migrează la nivel colectiv datorită faptului că, aparținând unui mod ontologic devenirea sa “împrumută” unele din trasăturile devenirii societății.
Am invocat în introducere eterna și recurenta temă a antitezei între aparență si esență. Am ales să folosesc termenul “pare” și din prudența, dar mai ales din respect față de “marii creatori”. Dacă mai sus am schematizat o societate “în umbra culturii”, revin la întrebarea principală a acestui articol. Societatea românească apare inerta din punct de vedere cultural; având elementele mai sus clarificate ca reper, se pot observa foarte repede unele aspecte legate de funcționare; lipsa unei acțiuni uniforme și constante de proiectare a culturii în conștiința populară, lipsa de “artiști creatori”, împreuenă cu factorii externi și de structură (politici, economici, naturali) care acaparează si diminuează interesul pentru cultură, au ca rezultat un cerc vicios. Individul nu mai proiectează cultură în societate, sau o face minimal și virtual, pe când cultura și conștiința culturală existente la nivelul societații ca un mod de manifestare – și posibila transcendență – a acesteia se erodează din ce în ce mai mult. În urma acestui proces, societatea devine incapabilă de a își indeplini o parte din funcții și astfel încetează să mai proiecteze cultură. Rezultatele de ordin secundar sunt vizibile în toate aspectele vieții cotidiene, în formele de existentă ale statului și în evoluția conștiinței naționale.
În încheiere, cred necesar să mai fac o serie de observații. În primul rand, deși am observat erodajul cultural la nivel social, vreau să clarific imposibilitatea unui erodaj total, întrucât acesta ar contraveni naturii și existenței umane. O a doua observație ține de constatarea lipsei demersului de proiectare a culturii; nu afirm că un astfel de demers ar lipsi cu desăvârșire, dar amplitudinile lui par în acest moment foarte restrânse, iar efectele și mai restrânse. Prin “mari creatori” m-am referit la cei care au reușit sa insufle societații românești acel spirit cultural care a caracterizat-o, însă constatam că prezența lor este din ce mai restrânsă în mediul cultural românesc.
Bibliografie:
Lucian Blaga – Fiinta Istorică, Ed. Dacia, Cluj – Napoca, 1977
[i] Lucian Blaga – Fiinta Istorică, Ed. Dacia, Cluj – Napoca, 1977, p. 32