România a fost dintotdeauna între puteri mai mari, care au căutat să-i exploateze resursele, oamenii și chiar simplul spațiu. De pe vremea Imperiului Roman și până în ziua de astăzi, povestea este aceeași. Cei mai influenți au profitat de românii care munceau din greu – fie ducându-i departe de casă, mai întâi ca sclavi, ulterior ca forță de lucru ieftină, fie obligându-i să plătească nenumărate taxe și tributuri în grâne și animale. Le-au folosit țara ca stat tampon și, când aceasta strategie nu a mai fost suficientă, i-au constrâns să lupte în războaiele lor. România a fost mereu la mijloc, o femeie într-o lume încă a bărbaților. Așa că România a învățat cum să folosească în avantajul ei disputele marilor puteri.

Este renumit faptul că Unirea din 1859 a avut loc datorită contextului internațional favorabil. Problema Orientală (conflictul dintre Rusia și Imperiul Otoman privind Locurile Sfinte) a dus într-un final la Războiul Crimeii. În ajutorul Imperiului Otoman au venit Franța, Sardinia și, spre surprinderea lui Nicolae I, Anglia (țarul se baza pe faptul că animozitățile din trecutul Franței și Angliei le vor împiedica pe acestea să formeze o alianță). Trei ani mai târziu, sub conducerea lui Alexandru al II-lea, Rusia s-a văzut nevoită să-și admită înfrângerea și să fie martora unei schimbări în zona Principatelor Române. Prin Tratatul de pace de la Paris din 18/30 martie 1856 acestea și-au câștigat autonomia, trecând sub suzeranitatea Imperiului Otoman și sub garanția colectivă a puterilor europene. Tot atunci s-a propus o unire a Țării Românești cu Moldova, în cazul în care popoarele celor două ar fi fost de acord. Inițial, voturile din cadrul divanului ad-hoc al Moldovei au fost falsificate, însă, după ce noile alegeri au arătat că ambele Principate sunt în favoarea Unirii, puterile europene s-au întâlnit în Franța pentru a discuta cererile acestora (10/22 mai – 7/19 august 1858) și au adoptat Convenția de la Paris, conform căreia Principatele urmau să se unească parțial. Pe 5/17 ianuarie 1859 Al. I. Cuza a fost ales ca domnitor al Moldovei. Următoarea mișcare a românilor a șocat Europa. Conducătorii luptei naționale au conspirat ca alesul Moldovei să fie și al Țării Românești, ceea ce s-a și întâmplat pe 24 ianuarie. Marile puteri nu au avut altă opțiune decât să valideze Unirea sub un lider unic, datorită faptului că în Convenție nu era specificat că domnii aleși în cele două Principate trebuie să fie persoane diferite.

Propaganda pentru Unire a fost un alt factor care a contribuit la realizarea acesteia. Începând cu 1848 s-a dus o luptă constantă și aprigă pentru a aduce în atenția lumii o problemă atât de puțin importantă pe plan internațional cum era dorința de unire a poporului român. Fără reviste precum România viitoare, Republica Română, România literară, Steaua Dunării, Românul, care să promoveze Unirea atât în țară, cât și în străinătate, fără oameni precum Nicolae Bălcescu, C. A. Rosetti, I. C. Brătianu, Vasile Alecsandri, D. Brătianu, care să scrie articole și texte literare cu mesaje unioniste sau care să lege prietenii cu persoane aflate în poziții cheie (memoriile către Napoleon al III-lea sau către Palmerston, apropierea de diverși consuli) probabil că marile puteri nu ar fi venit în ajutorul românilor.

Nu este foarte cunoscută însă importanța pe care au avut-o femeile în acest lung proces. C. A. Rosetti s-a căsătorit cu Mary Grant (sora consulului englez la București, Effingham Grant – care era însurat cu românca Zoia Racoviță), strângând astfel relațiile cu consulatul britanic. Maria Rosetti a fost modelul faimosului tablou al lui C. D. Rosenthal, România revoluționară. Ea s-a arătat foarte devotată cauzei Unirii, i-a ajutat pe revoluționarii pașoptiști să evadeze pe Dunăre, a depus un efort considerabil pentru a-l salva pe prietenul ei, I. C. Brătianu, când acesta a fost arestat la Paris, în 1853, și a colaborat cu ziarul Românul, editat de soțul ei. Dovada falsificării voturilor din cadrul divanului ad-hoc al Moldovei a fost făcută prin intermediul Ecaterinei Vogoride. Ea și-a demascat propriul soț, pe Nicolae Vogoride, sustrăgând, din corespondența personală a acestuia cu rudele sale de la Constantinopol, scrisorile în care îi era promis tronul Moldovei în schimbul sabotării Unirii. Cu ajutorul lui Costache Negri, epistolele incriminatoare au fost publicate în ziarul unionist L’Etoile d’Orient. I. C. Brătianu a vândut moșia soției sale pentru a finanța propaganda pentru Unire. Radu Rosetti a scris despre mama sa, Aglae Ghica, fiica domnitorului Grigore Ghica, naționalistă convinsă și partizană a luptei pentru eliberarea popoarelor: la sânul ei am văzut la 1858 cea dintâi cocardă în trei culori. Iar Zinca (Zoe) Golescu este, probabil, cea mai faimoasă femeie care a contribuit la lupta pentru Unire. Ea era considerată mama tuturor românilor revoluționari, fiind simbolul femeii care a renunțat la tot pentru țară. Și-a sprijinit cu ardoare cei patru fii și, chiar și atunci când era exilată pe moșia familiei, se interesa de principalele evenimente din Europa.

În strânsă legătură cu femeile și cu o relevanță deosebită pentru propagandă sunt saloanele vremii. Nicolae Iorga a scris despre activitățile din cadrul lor:

[…] se convorbea, se danţa, se făcea muzică, se jucau cărţi, se înnodau intrigi de dragoste şi se uneltea împotriva cârmuirii.

Într-adevăr, acestea nu erau numai medii de socializare sau literare, ci și paravane pentru dezbateri politice. Printre dansuri, băuturi și țigări, discuțiile acelea nu păreau atât de periculoase cum ar fi fost considerate în alt context. Întrunirile unde se discutau diverse texte literare sau articole (acestea pline la rândul lor de mesaje subtile) erau inofensive, speculațiile participanților putând fi luate doar ca interpretări mai entuziaste ale scrierilor. Saloanele erau sanctuarele revoluționarilor. Printre cele mai faimoase se află cel al doamnei Rolla. Alături de surorile sale, doamnele Docan și Alecsandri, ea găzduia personalități precum Costache Negri, Al. I. Cuza și Vasile Alecsandri.

Acesta din urmă a scris chiar o proză intitulată Un salon din Iași, în care oferă o imagine foarte clară a felului precaut de a discuta politică, aproape în joacă, dar cu înțelesuri pline de speranță.

În scena a III-a, două doamne discută despre cavalerii cărora le-au promis primul contradans:

DAMA CU DIADEM: Iată-i lângă orhestru. Se vede că au multe taine de spus împreună, că își vorbesc tot la ureche.
DAMA CU GHIRLANDĂ (râzând): Or fi făcând planul luării Sevastopolului.

În scena a IV-a, într-un salon destinat fumătorilor, are loc o conversație despre Războiul Crimeii, încheiată astfel:

AGHIOTANTUL (cu lacrimi în ochi): Francezii și englezii își varsă sângele pentru popoarele Imperiului Otoman! pentru scăparea noastră, fraților! pentru viitorul României! și nici un român nu aleargă să ia rând printre vitejii eroi ai Occidentului! Când mă gândesc că țările noastre sunt una din pricinile acestui război și că ele sunt cu brațele legate, că nu pot să le ridice spre apărarea lor… mi se umplu ochii de lacrimi și sufletul de amar!

Mica Unire a avut loc în 1859 și s-a realizat într-un context internațional favorabil, după ce revoluționarii au luptat aprig pentru a obține sprijinul puterilor europene și au profitat de portița din Convenția de la Paris pentru a transforma o unire parțială într-una totală.

De la scriitorii și politicienii care făceau propagandă peste hotare până la doamnele și domnii care conspirau în saloanele vremii, românii din Moldova și Țara Românească au contribuit la renașterea națională a poporului lor. Mica Unire s-a născut dintr-o dorință firească, după eforturi remarcabile, din oameni admirabili, printre dansuri, băuturi, crinoline și țigări.

Bibliografie:

E.V. Tarlé, Războiul Crimeii, Editura de Stat pentru Literatura Științifică, București, 1952
N. Iorga, Istoria literaturii româneşti în veacul al XIX-lea. De la 1821 înainte. În legătură cu dezvoltarea culturală a neamului, vol. III, Bucureşti, 1983
Istoria României, vol. IV, Editura Academiei Republicii Populare Române, București, 1964
Vasile Alecsandri, Un salon din Iași
Alin Ciupală, Despre femei și istoria lor în România – Statutul femeii la mijlocul veacului al XIX-lea (Elena Olariu)

sursa foto: vladimirghika.ro – Un salon românesc în 1841