Conacul Oteteleșanu – Castelul cu asul de treflă

Înțelepciunea populară românească spune că omul sfințește locul. Ce exemplu mai frumos pentru această zicală decât exemplul boierului Ioan Oteteleșanu și al conacului său de la Măgurele? Acest articol este despre un castel, despre oamenii frumoși și poveștile din jurul său…

Ioan Oteteleșanu (1795 – 1876), descendent al unei familii vechi din Oltenia, a fost director al salinelor statului în perioada 1838-1841 și vornic al capitalei, pentru ca apoi să facă parte de două ori din guvernul Țării Românești. Ministru al controlului între 1851 și 1853,  este apoi numit chiar ministru de finanțe în timpul lui Alexandru Ioan Cuza.

Seratele organizate de cea de-a doua soție a sa, Elena Oteteleșanu[i], sunt recunoscute în epocă drept evenimente de cea mai înaltă clasă. La petrecerea de Revelion organizată de soții Oteteleșanu în 1876 a fost invitat chiar regele Carol, care este atât de încântat de atmosferă încât în anii următori va exista tradiția unui bal de Anul Nou la Curtea Regală. Petrecerile aveau loc fie în casa de pe Calea Victoriei – pe atunci Podul Mogoșoaiei – fie la castelul de la Măgurele. Acesta din urmă este descris cu vorbe elogioase de cronicarul Claymoor:

De ce trebuie oare să evoc melancolic epoca dispărută a serbărilor de la Măgurele?… La porțile Capitalei se înalță, în mijlocul unui parc, încântătorul castel Măgurele, ale cărui ziduri păstrează încă ecoul unei petreceri splendide date în cinstea Alteței Sale Regale prințul Leopold de Hohenzolhern. Într-o iarnă, castelanii au avut fantezia de a petrece sărbătorile în această magnifică reședință. Toată lumea ține minte faimosul bal de Sfântul Ion, de la Măgurele, pe o ninsoare minunată. Obișnuiții salonului din București voiseră, în ciuda frigului și a crivățului, să aducă omagii domnului și doamnei Oteteleșanu. Amintim doar aceste două sărbători din perioada de glorie a castelului spre a nu mai stârni amintiri triste.

Așadar, la Măgurele, în prezent un mic oraș aflat la 10 km de București, aveau loc petrecerile de poveste din Belle Époque-ul românesc. Fără patronajul boierului Oteteleșanu, Măgurele ar fi avut poate destinul clasic al satelor mici, al localităților acoperite de praf și uitare. Însă conacul pe care Oteteleșenii îl aveau aici atrăgea toată lumea bună a capitalei. Moșia de la Măgurele făcea parte din zestrea Stanchii doamnei, soția lui Mihai Viteazul. Slavici amintește în Jurnalul său că „Mihai-Vodă Viteazul avea aici loc de ședere, unde a ținut în ajunul bătăliei de la Călugăreni consiliul de razboi, și bătrânii arată și azi unde se afla cula lui, din care n-a mai rămas decât o pivniță”. Ajuns apoi în posesiunea Cantacuzinilor, Măgurelele este cumpărat apoi de Iancu Oteteleșanu.  Legenda spune însă că boierul câștigase proprietatea la un joc de cărți și de atunci pe frontonul clădirii fusese pictat un as de treflă, de unde și numele de „Castelul cu asul de treflă”.

Construit în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, castelul se înălța în centrul satului, pe coama unui deal. Într-o fotografie din anul 1863, acesta apare ca o clădire cu 2 etaje, de un alb luminos. Ferestrele înalte trebuie erau tocmai potrivite pentru ca saloanele sale, ce găzduiau românii de seamă ai vremii, să fie învăluite în lumină întreaga zi. Parcul ce înconjura conacul continua în vale, unde izvoarele bogate din zonă fuseseră captate și se vărsau acum în cascade și fântâni arteziene. Tot Slavici remarcă:

Deși castelul de pe deal se afla la depărtare de câteva sute de metri, panta terenului e astfel croită astfel încât întregul castel se oglindește-n lac. Acesta e castelul singuratic, care se oglindește-n lacuri[ii], și acesta e lacul despre care zicea Eminescu:

<<Trece lebăda pe apă

între trestii să se culce.>>

Și despre grădina aceea zicea dânsul:

<<Peste-a nopții feerie

se ridică mândra lună,

Totu-i vis și armonie…>>

Nu erau puțini cei care veneau la Măgurele în plimbările lor prin împrejurimile capitalei. Printre oaspeții obișnuiți ai casei se numărau Slavici, Maiorescu și chiar Eminescu, aceștia aducând cu ei alți musafiri de seamă: Theodor Rossetti, Ion Cerchez sau Duiliu Zamfirescu. Ulysse de Marsillac afirmă despre castel că „ a fost martorul multor serbări. A primit vizita unor importante personaje; a rămas locașul îndeletnicirilor nobile și a tradițiilor anticei ospitalități.” Recepțiile de aici erau întotdeauna strălucitoare, iar „fermecătoarea castelană de la Măgurele”[iii] își primea invitații după ultima modă. La ora cinci era servit ceaiul, urmând ceremonialul englezesc de pregătire: ceaiul era prăjit și stins apoi cu puțină apă fiartă.

În 1876, decesul boierului Oteteleșanu întristează și pare să anunțe finalul strălucitoarelor recepții de la Măgurele. Însă după o perioadă de doliu, doamna Elena Oteteleșanu decide că misiunea mai nobilă este aceea de a continua tradiția seratelor și de a oferi prilej de întâlnire și de discuții intelectualilor epocii. După moartea acesteia, moșia Oteteleșanu ajunge, în 1893, în proprietatea Academiei Române. Respectând testamentul lăsat de Ioan Oteteleșanu, aici e înființat „un institut de fete românce, cărora li se va da o creștere și educație de bune mume de familie, fără pretenție sau lux.” Directorul Institutului Oteteleșanu va fi nimeni altul decât Ioan Slavici. Școala de fete de la Castel va constitui subiectul unui nou articol.

Bibliografie:

1. Claymoor, Ecouri mondene, 10 ianuarire 1882 în Jurnalul Național, 30 iulie 2011
2. Claymoor, La vie à Bucarest 1882-1883, 15 ianuarie în Revista Clipa, martie 2009
3. Dorcioman, Amelia, coordonator, Revista aniversară „Învățămînt la Măgurele”, Măgurele-București, 2003
4. Slavici, Ioan, Castelul singuratec, Opere, vol. IX, Memorialistică Varia, Editura Minerva, București, 1978
5. http://www.ilfov.djc.ro/ObiectiveDetalii.aspx?ID=51

sursa foto