Artist, critic, geniu – ipostazele scriitorului (I): cum să scrii

Aproape fiecare scriitor s-a confruntat cu aceleași probleme la începutul carierei sale. Cum o fac ceilalți? Dacă pentru mine nu e ușor, înseamnă că nu ar trebui să merg pe drumul acesta? De ce nu pot duce o poveste la bun sfârșit? De ce să mă străduiesc, când deja s-a scris totul și nu mă voi compara niciodată cu autorii pe care îi admir?

Și astfel, fiecare scriitor aspirant a căutat sfaturile celor care au avut deja succes în domeniu, încercând să descopere în rutina acestora o rețetă pentru reușită. Printre diversele recomandări despre cum să scrii, ce să faci/ce să nu faci și chiar despre cum să îți induci acea stare de spirit tipică scriitorilor, neofiții vor găsi poate o combinație care să-i ajute să treacă peste diversele obstacole pe care le-au întâlnit. Sigur, Anne Enright spune că primii 12 ani sunt cei mai răi[1], dar speranța generală este ca haosul să devină cât mai repede ordine, ca perioada de îndoieli să se transforme într-una de glorie cât mai curând.

Așa că tinerii scriitori, indiferent de vârsta lor, se vor îndrepta, de pildă, spre poruncile lui Henry Miller, sfaturile lui John Steinbeck sau ale lui Jack Kerouac, recomandările lui Kurt Vonnegut sau articolul pe care The Guardian l-a publicat în iarna lui 2010, unde aproape 30 de scriitori își împărtășesc propriile reguli (prima parte a articolului aici, a doua aici).

Numai exemplele anterioare furnizează cel puțin 100 de instrucțiuni despre cum este indicat să scrii mult, să-ți permiți s-o faci prost, să ștergi, să rescrii, să tai din nou, să scrii iarăși. Abia apoi să editezi. Adjectivele și adverbele ar trebui evitate. Ia-ți un contabil. Abține-te de la sex. Alcoolul e bun. Alcoolul e rău.

Take a pencil to write with on aeroplanes. Pens leak. But if the pencil breaks, you can’t sharpen it on the plane, because you can’t take knives with you. Therefore: take two pencils. (Margaret Atwood)[2].

Remember, if you sit at your desk for 15 or 20 years, every day, not counting weekends, it changes you. It just does. It may not improve your temper, but it fixes something else. It makes you more free. (Anne Enright)[3]

Marry somebody you love and who thinks you being a writer’s a good idea. (Richard Ford)[4]

Remember writing doesn’t love you. It doesn’t care. Nevertheless, it can behave with remarkable generosity. (AL Kennedy)[5]

You’re a genius all the time, te încurajează Jack Kerouac. Write first and always, spune Henry Miller, după ce sugerează să uiți de cărțile pe care vrei să le scrii și să te concentrezi asupra celei la care lucrezi[6]. Iar Kurt Vonnegut are poate una dintre cele mai scandaloase reguli: să le dai cititorilor cât mai multă informație, cât mai repede. To heck with suspense, afirmă el, ignorând convingerea că o carte trebuie să te țină pe jar ca să fie atrăgătoare. Tot Vonnegut recomandă: Write to please just one person. If you open a window and make love to the world, so to speak, your story will get pneumonia.

Toate sunt, firește, sfaturi foarte folositoare. Dar un tânăr scriitor, chiar dacă găsește un set de reguli potrivite firii lui, tot se va confrunta cu problemele menționate anterior. Acestea au, deseori, rădăcini emoționale – tinerețea, lipsa experienței sau a încrederii în sine, modestia.[7]

Ce-i drept, știi că ești scriitor înainte să fii recunoscut ca atare, înainte să fii publicat, înainte să-ți termini primul manuscris chiar și în ciuda tuturor temerilor. Este un fel de dependență, este imperativ să scrii. E un drum lung de la a ști că ești scriitor la a ajunge să fii numit așa de către toată lumea. Și mulți vor vira în altă direcție la un moment dat.

Pentru că primele pagini albe sunt mai rele decât sutele care vor urma. Lipsa exercițiului se simte. Îndoielile nu te lasă să fii creativ. Ești stângaci și nu ai cursivitate. Nu ai învățat încă să le închizi gurile celor care vor să te grăbească. Nu ai disciplină și de multe ori nu ai inspirație, ci doar pasiune. Și aici intervin cei care au trecut deja prin asta. Înveți de la ei, treci în revistă toate sfaturile, îți îmbunătățești stilul și prinzi o oarecare îndemânare.

Dar adevărul e că atunci când ești în fața paginii goale și degetele îți sunt încremenite deasupra tastaturii sau în jurul stiloului nu contează câte cărți ai citit, câte tehnici cunoști, câte idei ai avut cu două zile în urmă, câți te-au încurajat și cât ai crescut din critică. Ești singur. Și de obicei panicat și gata să-ți reevaluezi prioritățile. Și atunci te întorci iar la listele de sfaturi ale lui Miller și Steinbeck, Kerouac și Vonnegut, Margaret Atwood și Anne Enright etc. Chiar dacă le știi pe dinafară. Chiar dacă pe multe le descoperiseși singur, instinctiv. Și rareori înaintezi.

Recomandările celor avizați sunt excelente. Dar, în general, sunt despre cum să scrii. Și îl vor ajuta pe fragedul aspirant, de îndată ce va învăța cum să fie scriitor – nu doar când începe să scrie, nu doar după ce a fost publicat sau a câștigat premii, ci cu întreaga sa ființă, mereu, vorba lui Miller.

Va urma (aici)

—