Iconostasul – scurt istoric și repere dogmatice

Martore ale unei evoluții în timp și ale căutărilor celor mai bune soluții arhitecturale și iconografice, bisericile creștine păstrează însă elemente tipice și o organizare strictă.  Unul dintre elementele cheie ale unei biserici creștine, fie ea ortodoxă sau catolică, este iconostasul.

Iconostasul este peretele despărțitor dintre naos (încăperea centrală a unei biserici) și altar.

De obicei este din lemn sculptat, pe care sunt fixate, după un anumit canon, un număr de icoane. Este străbătut de trei uși: ușile împărătești, în mijloc, rezervate numai preotului, și două uși diaconești la extremități[1]. În Vechiul Testament există mărturii ale existenței unor voaluri ce acopereau Sfânta Sfintelor (corespondentul altarului creștin) de ochii credincioșilor.

În lumea creștină dispare voalul despărțitor, pentru a lăsa loc cancellumului, care apărea sub forma unui gărduț de mică înălțime la limita dintre corpul central al bisericii și altar. Cea mai veche mărturie ce atestă existența acestuia se găsește în Cartea Ceremoniilor (redactată în perioada 864-1204). Cu timpul, cancellumul se dezvoltă. Prima etapă constă în apariția coloanelor și a unei arhitrave, decorate cu motive geometrice. Ulterior vor fi dispuse piese mobile (icoane) în spațiile dintre coloane și pe arhitravă. Aceste piese pot fi separate sau pot constitui o friză (epistil). Cele de tip friză erau așezate pe arhitravă și erau mai puține la număr decât cele separate. Dacă la început era constituit dintr-un singur registru, ulterior iconostasul crește în înălțime, ajungând la a acoperi întreg altarul[2].

Iconostasul actual s-a constituit ca sistem iconografic și arhitectural în Marele Cnezat al Moscovei, în secolele al XV-lea și al XVI-lea[3], însă evoluția sa pornește încă din secolul al IX-lea. În secolele al XI-lea și al XII-lea este remarcată apariția icoanelor împărătești. Crucea pictată și pusă pe timpan, care alături de molenii alcătuiește coronamentul, apare în secolul al XII-lea, iar în același timp apar și ușile împărătești menționate într-un manuscris.

Sistemul iconostasului rusesc folosit în spațiul ortodox postbizantin cuprinde cinci registre de icoane și coronamentul. Coronamentul este constituit din crucifixul pictat (care poate conține și icoanele celor patru evangheliști în colțurile crucii) și cele două molenii din dreapta și stânga acestuia, reprezentându-i pe Maica Domnului și pe Sfântul Apostol Ioan. Uneori mai pot aparea diferite decoruri sculptate în lemn lângă molenii.

Primul registru cuprinde icoanele Patriarhilor Vechiului Testament și simbolizează Biserica înainte de lege, de la Adam până la Moise. La mijloc, sub cruce, se află icoana Sfintei Treimi.

Al doilea registru cuprinde icoanele Proorocilor și semnifică Biserica Vechiului Testament sub lege. La mijloc se găsește icoana Maicii Domnului. De cele mai multe ori, din primele două registre se ajunge la un singur registru cu patriarhii și proorocii, fără a se renunța însă la icoana Sfintei Treimi.

Al treilea registru este dedicat celor douăsprezece sărbători ce simbolizează Biserica nou-testamentară și arată realitatea a ceea ce a fost anunțat. Dintre acestea, șase sunt dedicate lui Iisus Hristos: Nașterea, Botezul, Iisus la Templu, Intrarea în Ierusalim, Înălțarea și Schimbarea la Față; patru sunt legate de viața Maicii Domnului: Nașterea, Intrarea în Templu, Buna Vestire, Adormirea Maicii Domnului; iar două sunt sărbători ale Bisericii: Pogorârea Sfântului Duh și Înălțarea Sfintei Cruci. Pentru acestea există două ordini de așezare: istorică și liturgică.

Registrul al patrulea este dedicat apostolilor, iar la mijloc se găsește Deisis, care simbolizează rugăciunea eshatologică. Semnificația centrală a registrului al patrulea este rugăciunea Bisericii pentru lume.

Al cincilea și ultimul registru conșine ușile împărătești și cele două uși diaconale. Pe ușile împărătești este pictată Buna Vestire: Maica Domnului este pe ușa din stânga, iar Sfântul Arhanghel Gavriil este pe ușa din dreapta. Dedesubtul lor uneori sunt reprezentați cei patru evangheliști sau David și Solomon. În lateralele ușilor împărătești se găsesc icoanele împărătești: cea din stânga o reprezintă pe Maica Domnului cu Pruncul, iar cea din dreapta pe Iisus Hristos, ținând Evanghelia în mână și binecuvântând. Pe ușile diaconale sunt reprezentați Sfinții Arhangheli Mihail și Gavriil. În extremitatea dreaptă a registrului se găseste icoana de hram, în timp ce în extremitatea stângă se găseste icoana Sfântului Nicolae sau a unui alt sfânt protector local sau dorit de comunitate. Sub aceste patru icoane împărătești uneori apar scene care să aibă legătură cu icoanele de deasupra, fie legate de viața celor reprezentați, fie prefigurări din Vechiul Testament.

La o primă vedere putem gândi că iconostasul a apărut ca perete despărțitor pentru a ascunde omului simplu, neinițiat, anumite taine. Și putem crede că avem dreptate, ținând cont de sistemul arhitectonic al bisericii ortodoxe, care are o succesiune de spații (pridvor– pronaos–naos–altar) cu o încărcătură religioasă corespondentă unor etape ale cunoașterii și înțelegerii tainelor creștine, iar altarul este destinat doar preotului și oficierii slujbelor. Dar rolul iconostasului este cel de a arăta într-o formă simbolică o lume care nu este accesibilă tuturor. La fel cum iconografia altarului dezvăluie participarea anumitor sfinți la realizarea liturghiei alături de preot, astfel și iconostasul prezintă slava cerească (ceata sfinților, drepților, proorocilor și îngerilor) mărturisitoare a Tainelor creștine și o face accesibilă și conștiinței noastre. Dedesubt descrie iconostasul ca hotarul dintre lumea văzută și cea nevăzută. Iconostasul este o vedenie și înseamnă înșiși sfinții. Din pricina neputinței vederii duhovnicești a rugătorilor, Biserica a apelat la crearea unui substitut material; în iconostasul fizic, urma angelofaniei este marcată, fixată la modul material, prin culoare. Iconostasul material nu ascunde ochilor credincioșilor lucruri tăinuite, ci, dimpotrivă, arată tainele altarului, deschide intrarea într-o altă lume[4].

Uspenski, pe de altă parte, găsește în iconostas două căi ale revelației, în funcție de cum este privit acesta. Dacă este citit de sus în jos (pornind de la icoana Sfintei Treimi), semnifică revelarea Treimii prin șirurile de profeți și apostoli, iar Deisis devine încununarea procesului istoric al revelației bisericii eshatologice și unirea lui Hristos cu biserica prin Taina Sfintei Euharistii. Dacă iconostasul este privit de jos în sus, redă ideea de înălțare a omului prin acceptarea predicii evangheliștilor și apostolilor, prin înțelegerea întrupării divine la Buna Vestire. Prin rugăciune se ajunge la unitatea omului cu Hristos, posibilă doar prin mijlocirea Bisericii.

Ideea conform căreia rolul icoanei ca imagine pictată care îi ajută pe neștiutorii de carte să cunoască învățătura și istoria creștinismului a făcut carieră în Occident. Însă pentru lumea bizantină rolul pedagogic al picturii este depășit. Aici, principiul icoanei este revelația: icoanele sunt expresiile plastice ale unor revelații, ale îndumnezeirii omului și ele prezintă, cumva, scopul creștinului: cel de a fi asemenea celor reprezentați în icoane. Astfel, rolul iconostasului nu este de a ascunde, ci de a ajuta.

Bibliografie

Bunge, Gabriel, Icoana Sfintei Treimi a Cuviosului Andrei Rubliov, Ed. Deisis, Sibiu, 1996
Drăguț, Vasile, Dicționar enciclopedic de artă medievală românească, Editura Vremea, Bucuresti, 2000
Florenski, Pavel, Iconostasul, Fundația Anastasia, 1994
Lazarev, Viktor, Istoria picturii bizantine, Ed, Meridiane, București, 1980
Lazarev, Viktor, Teofan Grecul și școala sa, Ed. Meridiane, București, 1974
Obolensky, Dimitri, Un commonwealth medieval, Bizanțul, Ed. Corint, București, 2002
Uspenski, Leonid, Teologia Icoanei în Biserica Ortodoxă, ediție electronică, Apologeticum, 2006