Realitatea Morţii şi Religiozitatea în nuvela Moartea de I.S. Turgheniev

turghenievExperienţa morţii constituie pentru Ivan Sergheievici Turgheniev un motiv recurent, de o manifestare puternic ontologică, ilustrată prin abordări diferite şi în acelaşi timp numeroase în cadrul nuvelei Moartea, ce aparţine ciclului Povestirile unui vânător. Rezultatul analitic vizează o evaluare a situaţiilor individualizate raportate la funcţia imanentă a morţii.

La Turgheniev, moartea tinde să apară constant în circumstanţe cu totul diferite, reuşind în acest mod să surprindă într-o manieră speculativă laturi mereu noi ale experienţelor umane. Însă nu noutatea este cea care numeşte esenţa ce face fatalitatea ineluctabilă a morţii specială pentru toate cazurile ilustrate, ci dimpotrivă, tipicul, faptul că independent de cauzalitatea incidentelor, toate personajele dezvoltă o atitudine comună şi debordantă. În nuvela Moartea, realitatea morţii este redată sub forma unui proces durativ prin invocarea unei boli sau sub forma unui accident. Acest aspect schimbă drastic circumstanţele care duc către punctul terminus, însă personajele care au uneori puterea de a-şi hotărî propriul destin având la dispoziţie timp şi chiar şi mijloace necesare, îşi îmbrăţişează sfârşitul în acelaşi mod.

Maxim Andreici moare doborât de un frasin şi, privind dintr-o perspectivă psihologică, ultimele sale gânduri constituie de fapt un mod de autocaracterizare. Maxim pune pe primul plan divinitatea, însă nu este revoltat de situaţia în care se află, ci dimpotrivă, îşi asumă vina şi pedeapsa sacră.

După popă… să trimeată… porunceşte… dumnezeu m-a pedepsit… picioarele, mânile, rupte… astăzi duminică… şi eu… şi eu… n-am dat drumul oamenilor.

Aceste afirmaţii fac mai presus de toate din Maxim Andreici un homo religiosus. Conform lui Mircea Eliade, homo religiosus crede întotdeauna că există o realitate absolută şi că sacrul transcede în lumea aceasta şi se manifestă în ea. Prin urmare, intervenţia divină este justificată în conştiinţa lui Maxim Andreici pentru că Dumnezeu, reprezentând sacrul pentru Eliade, deţine puterea de a se manifesta oricând în cadrul realităţii absolute şi anume în viaţa cotidiană a personajului analizat, în cazul de faţă manifestul divin fiind reprezentat de pedeapsa finală. Moartea devine în acest moment o realitate explicată de natura religioasă a celui ce o experimentează. Încălcând cea de-a patra poruncă dumnezeiască, Adu-ţi aminte de ziua Domnului şi o cinsteşte, prin privarea slujbaşilor săi de libertatea impusă de Sfânta Duminică, personajul îşi asumă păcatele şi caută iertare, exprimându-şi dorinţa de a fi spovedit de un preot. Următoarele gânduri verbalizate ale muribundului sugerează o natură calculată a personajului, care îşi păstrează calmul şi îşi foloseşte ultimele puteri pentru a pune la punct probleme de factură economică:

Şi banii mei… femeii… daţi-i femeii […] Onisim ştie cui datoresc… ce datoresc […] Calu-i al meu, al femeii. (Turgheniev 190-191)

Buna orânduire a lucrurilor şi grija pentru familie demonstrează un caracter responsabil caracteristic unei firi corecte, meticuloase, însă personajul şochează de fapt prin atitudinea total dezinvoltă şi lipsită de orice urmă de disperare sau individualism în faţa iminentă a morţii. Lipsa individualismului reprezintă o caracteristică primară a Ortodoxiei în viziunea lui Homiakov. Acesta, citat de Serghei Bulgakov, susţine că Ortodoxia are rolul de a se opune autoritarismului şi individualismului (Bulgakov, Ortodoxia), fapt care, raportat la situaţia eroului, întăreşte profilul de creştin al acestuia.

După momentul constatării decesului antreprenorului Maxim, naratorul subiectiv concluzionează evenimentul într-o manieră generală.

Moartea bietului Maxim m-a făcut să cuget. Ce straniu moare ţăranul rus! Atitudinea lui în faţa morţii nu poate fi numită nici indiferenţă, nici nesimţire. Moare ca şi cum ar îndeplini un rit. Liniştit şi simplu. (Turgheniev 191)

La nivel conceptual, moartea este privită din perspectiva naratorului ca etapa finală a unui proces aparţinând unui rit. Ceea ce este însă cu adevărat interesant este rolul dihotomic al acestui cuvânt, care poate însemna, pe de o parte, un ritual, o regulă, sau o chestiune de fenomenologie tipică a unei societăţi, sau pe de altă parte, o religie sau o confesiune. De aici rezultă că modul tipic de a muri al ţăranului rus este în genere inerent legat atât de tradiţia bazată pe cutume, cât şi de doxa creştină la care aderă. Totuşi, în acest caz tradiţia şi ortodoxismul nu trebuie tratate antinomic. Pentru ca ţăranul rus să îşi ducă la capăt ritul, anume să moară aşa cum este presupus, liniştit şi simplu, este nevoie de credinţă pură în ambele filosofii. Conform lui S. Bulgakov, teolog creştin rus, tradiţia este memoria vie a Bisericii, există oameni care nu se mărginesc să intre în contact superficial cu ea ci intră în ea în măsura în care sunt plini de duhul Bisericii. (Bulgakov, Dogma Euharistică) Prin urmare, Biserica, în cazul nostru, dogma ortodoxă, surprinde un melanj de credinţă, tradiţie şi ortodoxism viu, toate aceste concepte regăsindu-se în personajele lui Turgheniev puse în faţa realităţii iminente a morţii.

Morarul Vasili Dmitrici este un personaj al cărui sfârşit nu ia naştere în circumstanţe imediate, iar cazul său este cu atât mai interesant cu cât acesta îşi asumă propria moarte ca pe o decizie firească, refuzând să rămână la spital în speranţa unei însănătoşiri. Avertizat de gravitatea stadiului bolii sale, ţăranul cugetă problema în prealabil, luând apoi o decizie irefutabilă:

ţăranul se gândi, se gândi, aţinti podeaua, se uită pe urmă la noi, se scărpină la ceafă, apoi îşi luă cuşma. – Unde te duci Vasili Dmitrici? – Unde? Păi acasă, dacă-i aşa rău. Trebuie să pun în rânduială toate, dacă-i aşa. … Nu, frate Capiton Timofeici, dacă-i vorba să mor, atunci să mor acasă. Şi pe urmă, dacă mor aici, dumnezeu ştie ce se întâmplă acolo. (Turgheniev 194)

În acest caz, odată prevestită, moartea devine o alegere care duce spre o finalitate, având un scop. Scopul lui Vasili este de a fi responsabil până la capăt pentru familia sa, considerând că a pregăti demersurile înmormântării sale intră în cadrul datoriilor sale morale. Din acest motiv, realitatea morţii capătă şi un aspect intrinsec uman, fiind înglobată în structura spirituală a sufletului ţăranului rus. De asemenea, motivul locuinţei invocat prin adverbul acasă creează o imago mundi, specifică lui homo religiosus care nu priveşte locuinţa ca pe un obiect ci ca pe un Univers construit de el însuşi, imitând creaţia exemplară a zeilor. (Eliade) Vasili Dmitrici doreşte să meargă şi să moară acasă, într-un spaţiu sacru creat de sine însuşi pe care îl apără aşa cum Dumnezeu protejează lumea întreagă în ortodoxism, refuzând să se înstrăineze de la acest mediu şi din teamă: Şi pe urmă, dacă mor aici, […] ce se întâmplă acolo.

Studentul bolnav de ftizie, Avenir Sorocumov, constituie o altă imagine a morţii ca manifestare exterioară. Fiind implicată o boală durativă, cu efecte multiple, moartea este reprezentată ca un motor sau un proces nestăvilit, care este alimentat de un combustibil de natură metafizică, având ca rol principal transfigurarea eroului. Pentru prima dată, realitatea morţii este redată şi în imagini macabre, tratate în detaliu, precum un fular verde punea un reflex mortuar pe obrazu-i cumplit de slab, chip istovit,aproape nu mai putea să mai umble, medicul nu-i dădea voie să vorbească. (Turgheniev 196-197) Prin urmare, moartea suprimă trupul omului din diverse unghiuri. Primele două imagini denotă urâciune fizică şi vulnerabilitate, cea de-a treia constrânge universul subiectului în ceea ce priveşte cunoaşterea de tip senzorial, anume prin mişcare sau mobilitate, acţiuni aferente vivacităţii, iar ultima imagine limitează ultimul mod de comunicare cu universul extern, cea verbală sau paraverbală. Toate aceste trăsături, care anticipează moartea de altfel, sunt impuse violent în mod indirect, dar constant de către boală, fie prin instalarea neputinţei fizice ca simptom propriu-zis, fie prin interzicerea medicală, obligându-l pe Avenir la o trăire şi o manifestare strict interioară, de tip numenal. Pe de altă parte, forma morţii întâlnită la Sorocumov, judecând după condiţiile precare în care acesta îşi petrece ultimii ani ai vieţii, în pofida inteligenţei şi a potenţialului său, moartea ar putea simboliza şi condiţia unei vieţi superioare, la alt nivel, conform Dicţionarului de simboluri (Gheerbrant 314, vol II).

Luând în considerare diferitele cazuri care tratează realitatea morţii în circumstanţe cu totul diferite, însă care în acelaşi timp păstrează aceste experienţe între parametri similari în ceea ce priveşte atitudinea hotărâtă, tăria şi mai ales credinţa personajelor greu încercate, moartea constituie pentru Turgheniev o adevărată manifestare, care deşi pare tipică din punct de vedere compoziţional, este de cele mai multe ori, stranie. Vă propun să lecturaţi întreg ciclul de povestiri, pentru o aprofundare a religiozităţii conştiinţei personajelor ca exerciţiu de autocunoaştere.

Bibliografie:

Bulgakov, Serghei Ortodoxia Ed. Paideia, Colecţia de studii şi eseuri, Sibiu, 1994.
Bulgakov, Serghei Dogma Euharistică Ed. Paideia, Colecţia de studii şi eseuri, Bucureşti 2000.
Chevalier, Jean şi Gheerbrant Alain, Dicționar de Simboluri vol II, Ed. Artemis Bucureşti 1994.
Eliade, Mircea, Sacrul şi Profanul Ed. Humanitas, Bucureşti 1992, traducere din lb. franceză de Rodica Chira.
Turgheniev, Ivan Sergheievici, Opere vol I, Ed. Arlus, Cartea Rusă, Bucureşti 1954, traducere din limba rusă de Mihail Sadoveanu.

sursa foto