Ştim că operele de artă cele mai vechi sunt picturile rupestre. Nu ştim (şi nu vom şti vreodată) ce oare i-a făcut pe acei vânători, în esenţă, să decoreze pereţii peşterii în care locuiau cu imagini cu ce au făcut ei în ziua respectivă. Era oare un mod de a se mândri cu faptele lor de vitejie celor din jur? Din acest punct de vedere, poate fi comparat acest gest cu scenele de vânătoare sau portretele pe cai ale regilor secolului al XVII-lea ori cu fotografiile omului oarecare din dorinţa de a-şi aminti ce peşte mare a pescuit el acum 5 ani cu vărul Ion? Sau cu desenele mele de la 3 ani în care mândria mea intangibilă de a controla un creion se concretiza în şapte linii strâmbe? Am deviat, dar am făcut-o intenţionat. Dacă pornim de la premisa „întru amintirea faptelor”, cât mai e artă şi, mai mult decât atât, oare acesta e sensul artei?
Imaginea este poate cea mai puternică şi directă formă de comunicare, iar cei ce se folosesc de ea au o forţă în plus, un avantaj asupra celorlalţi. Iar de la „amintirea faptelor” până la „crearea unui nou context în care faptele au o nouă aură” e doar un pas. Aşa apare propaganda prin arte vizuale, folosirea artelor plastice (pictura, sculptura, gravura etc.) pentru a spune mai rapid un mesaj. Poate apărea la un moment dat şi o componentă psihologică: ideea că şi altcineva mai spune acelaşi mesaj, ba chiar îşi rupe din timpul personal pentru a crea ceva în scopul ideii respective. Mari minciuni de oameni mici. Propaganda, dintre toate motivele existenţei unei creaţii artistice, mi se pare cea care face cel mai mult rău. Pentru că dacă prin artă se caută transmiterea unui mesaj, apoi transmitere liberă să fie, şi nu impunere. Privarea de libertatea de expresie este actul de deces al artelor.
Iar dacă privarea de libertate înseamnă dispariţia lor, atunci totala libertate ce înseamnă? Bine, problema „totalei” libertăţi a fost pusă de foarte multe ori în discuţie şi se presupune că, de fapt, ea nu prea există, ceea ce percepem la un moment dat ca total este doar o iluzie. Poate cel mai bine este descrisă problema de Sartre: libertatea ta se termină acolo unde începe libertatea celuilalt. Platon considera, în Legile, că artele sunt un domeniu prea serios pentru a fi lăsate pe mâna artiştilor şi le condamna acestora lipsa de tact, întrucât arta răscoleşte pasiunile. Există deci anumite limitări şi pentru arta liberă. În lumea modernă şi contemporană, după ce se eliberează de necesitatea existenţei unui comanditar, artistul plastic se consideră liber, de o libertate absolută chiar. Dar e de ajuns o privire atentă asupra operelor sale ca să putem observa că este sclavul propriilor trăiri, angoase şi căutări ale sinelui. În arta contemporană vedem, de cele mai multe ori, nemulţumirile omului sau o stare de angoasă, nelinişte. După ce am făcut o pauză de la realism (ca stil pictural), la începutul secolului al XX-lea, prin căutările cubiste, abstracţioniste, expresioniste etc., ne întoarcem şi îl recompunem în contemporan cu ajutorul noilor mijloace, dând naştere fotorealismului sau hiperrealismului.
Avem nevoie de realitate ca să ne putem pierde într-o lume proprie în care recompunem formele pentru a avea un sens. Chiar şi raportarea noastră la realitate constituie o limită a libertăţii. Şi dacă asta ar fi singura limită a artistului, ce liberi am fi! Dar ea nu este. Suntem constrânşi de contextul social în care trăim, de moştenirea culturală care ne modelează gândirea într-un anumit sens, de propria personalitate şi chiar de propriul talent.
Hegel spunea că de mult timp gândirea a încetat să mai atribuie artei funcţia de reprezentare a divinului. Marele succes de eliberare de sub tutela Bisericii-comanditar, marele pas în faţă de a ne semna lucrarea a dus la o mutaţie şi în rândul valorilor. Dacă gestul meu nu mai e închinat Divinului, dacă eu m-am eliberat din limitele unei arte-canon, cui este dedicată creaţia mea? Dacă în locul numelui Divinităţii Creatoare, pun pe opera mea de artă numele Eului Creator, atunci iată-mă ajuns la Mine. La complexitatea unui sine greu de cunoscut, sistematizat şi explicat, care mă copleşeşte şi mă subjugă faptului de a nu fi niciodată capabil să mă autodepăşesc şi să mă cunosc în totalitate, pentru că (fie şi prin absurd) odată ce am conştientizat că îmi cunosc limitele, în acel moment se nasc în mine noi limite, noi idei şi noi concepte. Complexitatea fiinţei umane este legată de principiul bulgărelui de zăpadă, unde zăpada reprezintă cunoşterea. Fiinţa creatoare este animată tocmai de cunoaştere şi de nevoia exprimării unor deducţii proprii dobândite prin cunoaştere.
Iată-ne deci într-un context în care e perfect normal şi acceptabil ca artistul să se considere centru al lumii, să vrea să fie recunoscut pe stradă, ca Dali, să îşi construiască o echipă de „Superstaruri”, precum Warhol, şi exemplele pot continua. Pe ideea că omul e propriul său zeu, putem ajunge departe, la o primă vedere, dar foarte uşor ne vom găsi blocaţi în propriul sine.
Suntem aşadar creatori, dar limitaţi. Fie că limita noastră e comanditarul, canonul artei sacre sau propria persoană, ea există şi ea este mobilul artei noastre. Cu aceste concluzii ne întoarcem la arta rupestră ca să ne întrebăm, retoric, care este mobilul ei. Pe ce considerente a fost ea creată? La fel de bine a putut fi creată şi din motive ritualice, dar şi de etalare a unor impresii personale.
În documentarul BBC, The Secret of Drawing, ni se prezintă la un moment dat cazul terapiei prin artă, în care unor persoane cu deficienţe le sunt puse în faţă creioane colorate şi sunt lăsaţi să deseneze. Rezultatele sunt şocante (pentru că am fost noi obişnuiţi să credem că această categorie de persoane nu este în stare de nimic). Subiecţii au preferinţe pentru anumite materiale (creioane cerate, pixuri, creioane colorate, acuarele etc.) care îi ajută să exprime mai bine subiectul lucrărilor lor. De asemenea, acestea sunt apropiate ca formă şi expresie de personalitatea creatorilor. Cazul a doi fraţi gemeni, suferind de o formă de autism, este destul de interesant: în timp ce unul lucrează extrem de dezordonat, cu multe culori, într-un haos total, celălalt foloseşte numai un pix pentru a crea compoziţii extrem de ordonate, din linii, cu reprezentări chiar apropiate de realitate.
Una din deducţiile unui specialist era că, din punctul de vedere al unei semantici restrânse şi al unor subiecte abordate, lucrările seamănă cu picturile rupestre, aşadar, se poate presupune că strămoşii noştri, prima generaţie de la maimuţă încoace, cam aşa erau. Eu vreau să cred că nu. Eu vreau să cred în mutaţia ontologică de care vorbeşte Blaga. Cred că lucrările lor erau atât de sincere pentru că ei au acces la subconştientul lor mult mai uşor decât noi şi au acces la acea libertate mai mare, care nu e limitată de cunoaştere sau context social, personalitate, raportarea la artă şi impusa responsabilitate de a crea ceva mai bun.
Dacă am avea o pereche de ochi în ceafă, ne-ar fi mult mai uşor. Nu pentru că l-am vedea pe cel care vrea să ne atace, ci pentru că am vedea şi drumul parcurs până la momentul actual. Bine, ar trebui să fim cu toţii tunşi scurt pentru asta şi probabil nici nu am aprecia darul primit, dar asta e altă discuţie.
Şi, văzându-ne trecutul în fiecare moment, ce am putea decide pentru următorul pas pe care îl vom face? În cazul artistului, care va fi următoarea tuşă şi ce culoare va folosi, dacă până acum a facut asta, iar generaţiile trecute au făcut asta? Ne raportăm oare cu adevărat la predecesori atunci când creăm sau ideile ne vin pe baza experienţelor proprii, aşadar ne raportăm la noi? Mijloacele de expresie folosite le adoptăm inconştient sau le descoperim singuri ca abia apoi să vedem că le-au descoperit alţii înaintea noastră?
Bibliografie:
Besancon, Alain, Imaginea interzisă. O istorie intelectuală a iconoclasmului de la Platon la Kandinsky
Blaga, Lucian, Trilogia culturii, Trilogia cunoaşterii, Trilogia valorilor
Platon, Opere
Dali, Salvador, Viaţa secretă a lui Salvador Dali
Hegel, G.W.F., Prelegeri de istorie a filosofiei
Documentar BBC: The Secret of Drawing