Deschiderea spre vest de după 1848, care a dus la inovații artistice și literare cu caracter modern (precum importarea romantismului sau a simbolismului), a determinat elementele conservatoare ale vieții politice și intelectuale de la nord de Dunăre (în speță junimiștii) să încurajeze idealul unei dezvoltări organice a culturii române.[1] Prin viziunea hegeliană și istoricistă asupra națiunii, așa cum a fost promovată – sub influența abordării germane a conceptului – de către junimiști (ei înșiși în principal de cultură germană) s-a ajuns la ideea unei căi specific românești.[2] Această cale trebuia să fie dependentă de expresia organică a culturii și istoriei românilor. În mod similar cu excepționalismul american, Sonderweg-ul sau „calea specială” germană și „calea separată” a rușilor,[3] dezbaterile societăților culturale din Vechiul Regat s-au axat asupra stabilirii „stilului național” în domenii precum artă sau arhitectură.[4] Probleme ca ruptura artă tradițională/artă modernă, preferința oficială pentru artiști și arhitecți străini, inexistența unui forum pentru dezbateri culturale (în afară de Convorbirile literare ale Junimii), lipsa unor artiști nativi de valoare internațională sau eliberarea de academism au fost dintre cele abordate de către societățile private artistice și literare din Vechiul Regat.

„România ca răscruce” este o metafora care în opinia lui Shona Kallestrup reprezintă nu numai situația geografică (răscrucea imperiilor), politică (coliziunea liberalilor și conservatorilor) sau istorică (joncțiunea dintre independență și opresiune), dar și artistică ca un conflict inevitabil dintre imitație și inovație, tradiție și modernitate, memorie și progres.[5] Desigur, problema relației dintre identitate, cultură și politică a preocupat elitele intelectuale europene în general.[6] Dar forma pe care a luat-o în România a avut câteva caracteristici deosebite, punându-se accent în speță pe viața rurală, ortodoxie și latinitate. Pe de-o parte, preocuparea pentru țărani, văzuți ca păstrătorii tradițiilor strămoșești, iar pe de alta, respingerea vieții urbane și moderne ca fiind artificiale spiritului românesc (mai ales de către sămănătoriști) reprezentau caracteristici ale picturii, literaturii și istoriei române. Concentrarea asupra subiectelor rurale își are așadar originea în faptul că, reprezentând stratul social cel mai numeros, dar în același timp și cel mai lipsit de drepturi civice, în ciuda dependenței economiei românești de agricultură, țăranii apăreau intelectualilor români ca întrupând autenticitatea spiritului românesc.[7] Domnitorul-țăran evocat de Eminescu în poezia sa, iar de Iorga în scrierile sale istorice, ca și imaginea aproape mitologică a țăranului în pictura lui Grigorescu sau în scrierile lui Sadoveanu, reprezintă numai câteva dintre exemplele grăitoare în acest sens.

Asemenea expresii culturale au constituit un precedent pentru evoluția politicii culturale post-1918, ortodoxia și viața rurală devenind preocupările principale ale mișcărilor politice și culturale din interbelic.[8] Exemple includ cercetările sociologice ale lui Dimitrie Gusti, scrierile despre ortodoxie și despre specificul românesc ale lui Nae Ionescu sau ideologia Gărzii de Fier. Se poate spune astfel că dezbaterile culturale din România lui Carol I s-au concretizat în bună măsură în politica de după Primul Război Mondial. În acest sens, este interesantă evoluția imaginarului urban care, în loc să fie respins cu aceeași înverșunare ca fiind străin de românism, a determinat eforturi pentru a fi integrat în simbolistica națională. Aproprierea spațiului public s-a manifetat prin dezvoltarea și promovarea unor stiluri arhitectonice considerate a fi pur românești (precum cel neo-românesc) sau prin construirea de catedrale ortodoxe în centrul orașelor transilvănene, de curând intrate în posesia statului român. Totul, desigur, era în dependență de eforturile similare din restul Europei – care nu au scăpat atenției intelectualilor din România Mare – de a construi simbolistica națională în Grecia, Franța, Italia, Spania sau Germania unde, în mod asemănător, anti-semitismul și exacerbarea religiei (fie a creștinismului ortodox, catolic sau a mitologiei germanice) creșteau în intensitate inclusiv ca o contra-reacție la comunism.[9]


[1] Kallestrup, Art and Design in Romania, p. 8. [2] John Breuilly, Nationalism and the State (Manchester, Manchester  University Press, 1993 – 2nd ed.), p. 56-58 [3] Pentru studii asupra Sonderweg-ului german, exceptionalismului american și „căii separate” rusești vezi spre exemplu: Richard J. Evans, Whatever Became of the Sonderweg? Rereading German history : from unification to reunification 1800-1996 (London: Routledge, 1997); Jurgen Kocka, ‘German History before Hitler: The Debate about the German Sonderweg’, Journal of Contemporary History, vol. 23, 1 (1988), pp. 3-16; Ian Tyrrell, ‘American Exceptionalism in an Age of International History’, The American Historical Review, 96 (1991), 1031-1055; Jurij Borodaj, Alexandr Nikiforov și E. M. Swiderski, ‘Between East and West: Russian Renewal and the Future’, Studies in East European Thought, vol. 47, 1/2 (1995), pp. 61-116. [4] Kallestrup, Art and Design in Romania, pp. 107-135. [5] Kallestrup, Art and Design in Romania, p. 13. [6] Confino, ‘Federalism and the Heimat Idea in Imperial Germany’ în Maiken Umbach (ed.), German Federalism: Past, Present, Future (Palgrave, 2002), p. 75, 76 și Frederick Cooper și Jane Burbank, Empires in World History: Power and the Politics of Difference (Princeton: Princeton University Press, 2010), p. 331. [7] Exporturile de grâne spre exemplu în 1900 constituiau un procent de 85 din valoarea totală a exportuirlor țării iar România era cotată pe locul cinci în lume ca export de grâu și a tria ca porumb (Hitchins, Rumania: 1866-1947 (Oxford: Clarendon Press, 1994), p. 171, 201). [8] Vezi Irina Livezeanu, Cultural Politics in Greater Romania: Regionalism, Nation Building and Ethnic Struggle, 1918-1930 (Ithaca; London: Cornell University Press, 1995). [9] Pentru construcția imaginarului național și a evoluției ultra-naționalismului în Europa vezi articolele: Roger Griffin, ‘Shattering Crystals: The Role of ‘Dream Time’ in Extreme Right-Wing Political Violence’, Terrorism & Political Violence, vol. 15, 1 (2003), pp. 57-95; Aristotle Kallis, ‘Neither Fascist nor Authoritarian: The 4th of August Regime in Greece (1936-1941) and the Dynamics of Fascistisation in 1930s Europe’, East Central Europe, vol. 37, 2/3 (2010), pp. 303-330; Aristotle Kallis, ‘Studying Inter-War Fascism in Epochal and Diachronic Terms: Ideological Production, Political Experience and the Quest for ‘Consensus’’, European History Quarterly, vol. 34, 1 (2004), pp. 9-42; Aristotle Kallis, ‘The `Regime-Model’ of Fascism: A Typology’, European History Quarterly, vol. 30, 1 (2000), pp. 77-105; Stanley G. Payne, ‘Fascist Italy and Spain, 1922-45’, Mediterranean Historical Review, vol. 13, 1/2 (1998), pp. 99-115; Stanley G. Payne, ‘Nationalism, Regionalism and Micronationalism in Spain’, Journal of Contemporary History, vol. 26, 3/4 (1991), pp. 479-491; Robert Soucy, ‘Drieu La Rochelle and Ascetic Aestheticism’, South Central Review, vol., 2 (1989), pp. 48-55; Robert Soucy, ‘French Fascism and the Croix de Feu: A Dissenting Interpretation’, Journal of Contemporary History, vol. 26, 1 (1991), pp. 159-188.